DMovieblog

Programul il gasiti pe site-ul oficial - http://www.animest.ro/ . Marfa destula, scurte si lungi, o panorama Miyazaki, competitii, proiectii studentesti, 3 sali plus un open air la Carturesti, not bad at all... Abia astept sa vad Mary si Max - pare absolut special si The Immigrants - povestea unui ungur si a unui rus care aterizeaza in L.A.

Industria Cifrele privind industria cinematografica de la noi pe 2008 arata cam asa: dupa ce cativa ani buni la rand numarul de locuri in cinematografe a scazut serios - s-au desfiintat multe sali din tara, dupa ce in 2006 si 2007 situatia s-a stabilizat oarecum, iata ca vine un 2008 cu o crestere, e drept modesta, dar crestere - vreo 3 700 de locuri in plus in salile din Romania. Surpriza sporeste cand vezi ca in 2008 au intrat in sala undeva la 3.7 milioane de spectatori fata de 2.9 milioane in 2007. Nu e de ici de colo. Evident incasarile cresc si ele, cu atat mai spectaculos cu cat pretul biletului mediu urca de la 12 lei la 14 lei. Totalul din 2007 de 34.3 milioane ron e depasit zdravan cu 53 milioane ron in 2008. Romanul Sigur ca grosul banilor vine din mall-uri, unde comportamentul de consum cinematografic are regulile sale specifice. Se merge la cinema in cuplu sau in gasca, se prefera blockbuster-urile, filmele cu nume mari pe afis (cred ca si la noi Will Smith e cel mai bine

Denumirea nu are prea mare importanta, ce conteaza e sa se comporte macar partial ca niste fiinte umane, fara sa fie organisme vii. Au fost dintotdeauna o fantezie a umanitatii – s-a scris mult, cinematografia e plina de ei, iar japonezii se misca incet, dar sigur, in a-i transforma in realitate. Pana sa fie oblicii gata cu marfa, sa trecem in revista 5 androizi de succes din filme. Locul 5 Venit din viitor si croit pe tipologia salvatorului, The Terminator are sarcina de a-l proteja pe muritorul de rand John Connor si de a salva astfel viitorul omenirii. Mai apar niste modele de androizi – T-1000, T-X… dar nimic nu se compara cu “I’ll be back”-ul lui Arnie. Locul 4 La categoria androidul care da capace in stanga si-n dreapta sunt multe variante. Mergem cu Robocop . Ex-politistul Alex Murphy, matrasit in starea sa originala de elementele infractionale, revine in forma imbunatatita, adica 99% metal-made si 1% suflet. Locul 3 Pinocchio. Ha-ha, buna gluma, nu? Pinocchio e o bucata de lem

Asa mi-am pus status azi pe mess. Nu scrisesem nimic pe niciun blog, asa ca am pus si eu status un vers care mi-a placut dintr-o piesa. Si lumea a inceput sa ma intrebe daca sunt in depresie. Oricum statusul li s-a parut ciudat. E clar ceva in neregula cu o persoana care-si pune status "Sunt un nimeni pe un drum". Banuiesc eu ca prepozitiile si articolul nehotarat nu sunt datatoare de semne de intrebare, nici verbul care afirma existenta nu cred ca ii face pe oameni sa ridice din sprancene. Nici "drum", desi aici s-ar putea sa fie o problema - multi vad lucrurile in termeni de destinatie, adica de scop, si neaga frumusetea si importanta drumului. In fine, cred totusi ca problemele cu adevarat mari mi se trag de la "nimeni". Cum adica nimeni? Cum sa fii un nimeni? Nu e bine. Esti cineva, e bine sa fi un Cineva. Oare? Am citit zilele trecute o metafora foarte faina despre conditia umana si constiinta si ...the bigger picture. Cica un intelept privea o cascad

Liviu Tipurita e un roman de care nu stiu nimic inafara de ce scrie pe imdb. Am aflat de el de pe finalul unui generic de documentar This World care s-a difuzat pe bbc. Ii zice Gypsy Child Thieves. Daca aveti ocazia sa-l vedeti, nu-l ratati. Nu ma dau in vant dupa documentare, dar tema propusa e imposibil de refuzat, iar maniera in care e lucrat te face sa nu te misti din fata ecranului. Profi, cu rabdare, fara sa-si stabileasca dinainte vreun verdict, multifatetat, extrem de puternic, desi vorbim de realitati pe care le cunoastem cel putin in teorie. Finalul e absolut devastator. Un tigan hatru gandeste despre viata si lume si despre goana din ce in ce mai nebuna dupa bani a celor din jurul sau: Nu e bine, e prea mult, noi furam ca sa avem ceva, acuma... fura fara masura. Nu merge nici asa, ca nu mai ai unde sa te duci. Afara nu ne mai primesc, aici e jale. La nivelul lui si cu mintea lui, tiganul spune adevarul. E o lume care a luat-o razna dupa profit. Nu e nicio diferenta intre sle

Thriller politico-administrativ cu mutre bine vandute la box office. Russell Crowe e ziaristul de investigatie ramas in mizeria unei vieti obisnuite. Ben Affleck, amicul sau din colegiu, a ajuns ditamai congresmanul si viseaza la Casa Alba. Pe relatia celor doi se brodeaza un paienjenis de relatii: personale - nevasta lui Affleck a trecut prin patul lui Crowe, iar Affleck si-o trage cu asistenta lui care a fost impinsa discret in fata unui metrou, si corporatiste - Affleck ancheteaza cheltuirea fondurilor pentru aparare, iar Crowe un dublu asasinat strans legat de niste operatiuni secrete... Filmul debuteaza in forta, te prinde bine, chiar daca suspectezi doar o noua poveste despre conspiratii. Te-ai multumi cu atat. Din pacate se lungeste peste masura, devine neverosimil si la final ai parte de niste concluzii la care strambi din nas. Cica ziaristii de investigatie nu vor fi niciodata adusi la tacere de patronii de presa... yeah, right!, nimeni nu supravegheaza pe nimeni niciodata...

Sala Studio la al doilea spectacol al zilei (de la 12.30) e pe jumate plina. Sunt destui care au venit de unii singuri la cinema - numar vreo 12 persoane in situatia asta. Publicul e foarte diferit de cel de la mall. Majoritatea sunt trecuti de 30 de ani si sunt multi pensionari. Cu 5 lei vezi un film spaniol. In mall trebuie sa dai de 4 ori mai mult si sa alegi de cele mai multe ori intre un action fara creier, o comedie romantica vomitiva si un horror care te face razi. Ultimul Almodovar poate fi laudat doar de cineva care nu stie filmele celuilalt Almodovar. Fiindca exista un Almodovar percutant, cu povesti puternice, surprinzatoare, care stia sa te starneasca si te rascoleasca. Carne Tremula din 1997 e peste Abrazos Rotos cu 3 clase. Adevarul e ca treaba se stricase de la Volver, care ramane insa filmul lui Penelope Cruz si luat asa merita efortul si face cinste autorului. Dar acum, la Abrazos Rotos, Penelope nu mai poate fi si nici nu mai e suficienta. Povestea din Abrazos Rotos e

Taci. Taci din vinovatie. Taci cand esti de acord. Taci cand asculti. Taci cand vorbesti. Taci ca sa protejezi. Taci ca sa admiri. Taci pentru ca te supui. Taci fiindca esti las. Taci din respect. Taci ca sa pedepsesti. Taci din mandrie. Taci pentru ca sa ranesti. Taci ca sa te regasesti. Taci si te umilesti. Taci pentru ca ai puterea. Taci pentru ca ai renuntat. Taci din rabdare. Taci pentru ca nu mai esti curios. Taci ca sa te aperi. Taci din discretie. Taci pentru ca ai dreptate. Taci din credinta. Taci din iubire.

E surprinzator sa descoperi lucruri neschimbate de la 1930 pana astazi. Mai intai brandul Gogoasa Infuriata - pe vremuri se gasea in Piata Mare (actuala Piata Unirii) o singura gogoserie, azi avem mai multe. Apoi Parcul Cismigiu care si-a pastrat stilul englezesc original, lacul cu fantana arteziana. Vara, atunci ca si acum, se dadeau barcutele, iar iarna se patina. A fost primul patinoar al Bucurestiului. Al treilea: tramvaiul 14.

Tarantino merge intr-o zona dedicata unor filme dure, apasatoare, dureroase, cu greutate - Razboiul Mondial. Dar Tarantino nu poate sa nu scrie decat plin de verva, comic si intr-un ritm ametitor. A ajuns la dozajul perfect - stie exact cat sa intinda scena pentru ca sa obtina maximul de la ea. De exemplu scena de deschidere cu ofiterul SS Landa (Christoph Waltz e bestial in rolul asta si merita o caruta de premii!) in vizita la laptarul francez e lunga ca durata, dar trece fara sa o simti pentru ca se dezvaluie progresiv si, in stilul binecunoscut, se termina intr-o ploaie de gloante si un ras isteric. Tarantino recreeaza istoria si o trimite direct in benzile desenate. Cel mai complex si pregnant personaj e nazistul de Landa. Sacrilegiu, vor sari unii. Nici vorba. Entertainment pur. Ca si celelalte filme ale lui Tarantino iesi din cinema ca din rollercoaster, doar ca sa vrei sa o iei de la capat.

Ultimul Michael Mann spune povestea sfarsitului lui John Dillinger. Spargator de banci cu suflet mare si succes la domnite, vanat de FBI in vremurile crizei din anii '30, Dillinger, interpretat de Johnny Depp, se dueleaza de la distanta cu agentul special Purvis (Christian Bale), insarcinat de Hoover himself sa-l termine pe cel care ajunsese sa supere presedintia, bancherii, politia si Mafia, mafie care incepuse sa gaseasca operatiuni mai profitabile si mai tacute decat jefuitul bancilor. Prima greseala e sa intri in sala si sa vrei action. N-ai sa gasesti. E mai degraba un moment de tranzitie intre western si crime in care se alearga cu cai putere si se mitraliaza in stanga si-n dreapta. Filmatul din mana oboseste, dar nu e nicidecum atat de rau pe cat vorbeste lumea. Problema e alta: ca dupa cele peste 140 de minute ajungi la final sa-ti dai seama ca nu a fost suficient. Ii lipseste ceva. Gesturile de suflet ale lui Dillinger sunt prea evidente - a se intelege grabite, perioada l

M-am descaltat si mi-am lasat picioarele mangaiate de iarba, greierii sareau de pe un scaun pe altul, iar Leonard Cohen a aparut la fel ca prima data. Punctual, modest, cu acelasi costum si nelipsita-i palarie, batranul (are 75 de ani!) a pornit la drum cu Dance Me to the End of Love. 3 ore de concert desavarsit, cu maestrul cedand scena unor instrumentisti fascinanti, si 3 bis-uri dupa care publicul tot nu vroia sa renunte la el. Din pacate n-a mai plouat pe Famous Blue Raincoat (acolo, atunci, la primul concert, a fost ireal), dar in plus acest concert a beneficiat de Sharon Robinson, o voce inconfundabila care a stat alaturi de Cohen in ultimii 30 de ani. Am vazut oameni cu mainile impreunate ca intr-o rugaciune rostind odata cu poetul versurile din Ain’t No Cure for Love. Sau oameni care isi stergeau lacrimile din ochi ca sa nu-i piarda nicio secunda din prezenta pe scena. Pentru ca Leonard Cohen ajunge mereu la suflet.

Comedie de situatii ajunsa la varsta respectabila de 40 de ani, Cactus Flower se tine foarte bine. Si asta vine mai ales din interpretarea unui cast fain: Walter Matthau e dentinstul care nu vrea sa-si complice viata, dar si-o complica din ce in ce mai tare, Ingrid Bergman e asistenta dentistului care nu vrea niciun barbat, dar ajunge sa aiba prea multi pe cap, iar Goldie Hawn e amanta sinucigasa care se viseaza viitoarea sotie a dentinstului pana la punctul la care se indragosteste de un vecin. Filmul merita un remake. In cazul asta cel mai nimerit in rolul dentistului ar fi Charlie Sheen. Matthau avea 54 la vremea aia, Charlie are 49. Cei doi au ce trebuie pentru comedie si parca si seamana un pic. In rolul amantei cel mai bine i-ar sta lui Hillary Duff. Are 23 de ani, Hawn avea 24 pe vremea originalului, ochii vii, poate nu la fel de vii ca ai lui Goldie, si o conformatie fizica similara - schiloada. Iar in rolul asistentei ar merge Nicole Kidman, are asprimea si raceala necesare, d

Cel mai asteptat film in 2009 pentru mine.

La sondajul tinut 3 luni de zile pe blog a avut castig de cauza Chuck Norris. Adicatelea intr-un turneu tip mortal kombat el ar da de toti peretii cu JCVD, Steven Bre Seagal, oblicul Jet Li sau alintatii Dolphie si Arnie. Explicatia e simpla: Chuck are un loc special in inimile tuturor de pe vremea VHS-urilor pirat inchiriate in bucla de la coltul strazii. In plus e singurul despre care circula tot felul de mituri... "There is no 'ctrl' button on Chuck Norris's computer. Chuck Norris is always in control." De maine, un alt sondaj: the all mightiest superhero....